4. Mica Înțelegere în contextul strategiei europene
Mica Înțelegere și-a conturat propria strategie politico-militară, dar ea însăși a fost parte a unui concept strategic suprastructural superior, determinat de strategia militară a Franței. Cele trei state membre ale Micii Înțelegeri aveau cu Franța legături fundamentale, de importanţă majoră. Ca și Franța, țările Micii Înțelegeri aveau un interes vital în păstrarea ordinii europene instaurate prin tratatele de pace. Fiecare dintre țările membre a încheiat cu Franța acorduri oficiale cu caracter defensiv și care urmăreau să mențină ordinea postbelică în Europa. Concret, este vorba despre: Tratatul de alianță și prietenie între Franța și Cehoslovacia din 24 ianuarie 1924, Tratatul de prietenie franco-român din 10 iunie 1926 și Tratatul de prietenie franco-iugoslav din 11 noiembrie 1927. În 1936 a apărut intenția de a uni Franța cu Mica Înțelegere în ansamblu, printr-un tratat de ajutor reciproc. Din păcate, această inițiativă originală și benefică a lui Nicolae Titulescu nu s-a concretizat. În domeniul militar-strategic și tehnico-militar, toate cele trei state ale Micii Înțelegeri au considerat Franța drept model și sursă hotărâtoare de inspirație. Această alianță militară strânsă a fost fie oficializată direct, fie bazată pe legături practice strânse. Un exemplu tipic de oficializare a relațiilor cu Franța este Cehoslovacia unde, între 1919-1938, și-a desfășurat activitatea Misiunea militară specială franceză. Între anii 1919-1926 șefii acesteia au îndeplinit funcția de comandant al Statului Major al Armatei Cehoslovace. Misiunea a fost integrată în structurile Ministerului Apărării Naționale al Republicii Cehoslovace. În schimb, România constituie un exemplu de relații neoficializate formal, dar deosebit de strânse cu Franța. Dintre toți membrii Micii Înțelegeri, România s-a inspirat cel mai bine din arta militară franceză fiind, alături de Iugoslavia, printre clienții tradiționali ai industriei franceze de armament.